Mănăstirile de cult catolic au biserica pe una dintre laturile curții interioare, în jurul căreia se află:
dormitoarele,
refectoriul (Sală amplă, aflată în compunerea unui ansamblu monastic catolic, poziționat cel mai des în paralel cu biserica, pentru a închide claustrul. Fără a se supune unor reguli arhitectonice stricte, el deține mult mai multă lumină decât biserica, pentru a ajuta activitățile diurne din mănăstire. Servește și ca sală de mese, motiv pentru care are bucătăria în vecinătate, iar la interior se instalează un amvon pentru lecturi colective de texte sacre.),
sala capitulară (Spațiu al unei mănăstiri catolice, de obicei înzestrat cu un altar sau chiar cu absidare, destinat întrunirii colegiului de monahi titulari, în frunte cu abatele sau starețul).
Primele mănăstiri creștine au fost construite în secolul al IV-lea în Egipt și Siria.
În evul mediu, mănăstirile au devenit mari proprietari funciari și deținătoare de adevărate tezaure; în aceea epocă, multe din ele au constituit centre de cultură și artă. Numeroase mănăstiri sunt monumente de arhitectură (cum ar fi mănăstirile de la Muntele Athos din Grecia, mănăstirea Cluny din Franța, cea de la Pavia, Italia, de la Escorial din Spania sau mănăstirea Westminster din Londra).
În fruntea fiecărei mănăstiri se afla un egumen, ales de sobor sau direct de domnitor (de regulă, numirea era pe viață). Egumenul era ajutat de unul sau mai mulți duhovnici (responsabili cu slujbe, mărturisiri, îndrumări) și de econom (conducătorul gospodăriei mănăstirii). La rândul său, duhovnicul era ajutat de eclesiarh (care avea în grijă inventarul bisericii și se îngrijea de întreținerea ei) și de canonarh (conducătorul ceremonialului, mai ales duminica și de sărbători).
