Perioada marilor descoperiri
Marile descoperiri geografice din secolele XV-XVI realizate de Europa occidentală au constituit o etapă decisivă în formarea unei imagini reale asupra globului pământesc și au avut consecințe complexe, care au exercitat o profundă înrâurire asupra evoluției omenirii în ansamblul său. Până în epoca marilor descoperiri geografice, cunoștințele asupra globului pământesc erau zonale și incomplete și se formau datorită unor explorări realizate independent unele de altele, în diferite regiuni ale lumii. Europenii cunoșteau foarte bine Orientul Apropiat și nordul Africii și aveau cunoștințe vagi despre restul Asiei și Africii. Navigația în nordul Oceanului Atlantic, până în Islanda și Groenlanda, inclusiv descoperirea fără urmări a țărmului nord-estic al Americii de Nord, era practicată în secolele X-XV aproape numai de popoarele scandinave.
Lărgirea contactelor dintre occident și orient ca urmare a cruciadelor, ca și încercările de a găsi noi drumuri pentru comerțul apusean cu Asia și cu Orientul Îndepărtat și a stabili relații cu mongolii, în vederea luptei împotriva musulmanilor, au stat la baza desfășurării unor călătorii ale europenilor în Asia între secolele XIII-XV, ca acelea realizate până la reședința marelui han de la Karakorum de Giovanni da Pian del Carpine, Willem van Ruysbroeck, în China de către Marco Polo (1271-1291) sau în India de negustorul rus Afanasi Nichitin.
Călătoriile făcute de europeni în Asia și descrierile lăsate de ei, precum relatările lui Marco Polo, au jucat un rol important în cunoașterea Asiei de către europeni. Călătoriile erau efectuate pe drumuri de uscat, extrem de lungi, periculoase și nesigure, nu ofereau perspective încurajatoare și de aceea nu au constituit o bază de plecare pentru marile descoperiri geografice, care în secolele XV-XVI au fost cu precădere maritime și au avut alte obiective și alte direcții.
