Simfonia (din limba greacă: συν = împreună, și φωνη = sunet) este o compoziție muzicală instrumentală de proporții vaste, alcătuită din mai multe părți (de regulă, patru), fiind executată în sălile de concert sau pentru înregistrări de o amplă orchestră simfonică. O simfonie nu are soliști instrumentali, excepție făcând așa-numita „Simfonie concertantă” (de ex.: Sinfonia concertante pentru vioară, violă și orchestră KV364 de W.A. Mozart sau Symphonie espagnole pentru vioară și orchestră de Édouard Lalo). Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven introduce în mișcarea finală vocea omenească sub formă de soliști și cor. Procedeul va fi preluat și de alți compozitori în creațiile lor, fără a impieta însă asupra rolulului predominant al orchestrei.
Istoric
Cuvântul simfonie derivă din grecescul syn (împreună) și phōnē (a suna). În secolul al XVII-lea, termenul era folosit pentru introducerile orchestrale ale operelor (sinfonia), cantatelor, oratoriilor, pentru introducerile orchestrale ale ariilor, dar și pentru lucrările de ansamblu care puteau fi clasificate ca și sonate sau concerte. Factorul comun în folosirea variată a termenului a fost tratarea simfoniei sau sinfoniei ca o parte dintr-un fragment mai mare dintr-o compoziție.
Pentru a înțelege dezvoltarea stilului clasic de simfonie este necesară urmărirea evoluției ei în secolul al XVIII-lea. În primul rând, simfonia a fost exploatată cu o mare intensitate pe parcursul întregului secol: catalogul simfoniilor secolului al XVIII-lea conține peste 13.000 de astfel de lucrări distincte. În acea vreme, în Europa nu exista un stil somptuos, bisericesc, sau chiar privat care să conțină o serie (stoc) de simfonii.
