Termenul se referă propriu-zis la o operă artistică (pictură, sculptură, desen, fotografie sau, mai pe larg, la o descriere literară). Această formă artistică într-un anume sens limitează posibilitățile creative ale artistului, întrucât acesta trebuie să păstreze asemănarea cu subiectul real: foarte probabil că acesta este și motivul pentru care anumiți artiști (ca Michelangelo de ex.), n-au acceptat nicicând să se adapteze practicii portretului.
Portretele au diverse funcțiuni; dincolo de voința și dorința de a perpetua amintirea unei persoane și de voința de a crea o imagine istorică a cuiva, portretul are deseori o funcție imediată de reprezentare. Exprimă dorința de ubicuitate, în uzul politic și cel religios.
În realitate, portretul nu este nicicând o simplă reproducere mecanică a trăsăturilor cuiva (asemenea unei măști de ceară modelată pe față sau după o oarecare imprimare fotografică), pentru a fi un portret însă, intră în joc sensibilitatea artistului, care interpretează trăsăturile modelului fie după gusturile sale, fie conform curentului artistic pe care-l urmează fie conform caracteristicilor artei timpului în care realizează opera. Au fost artiști care au practicat abundent și aproape exclusiv portretul și întregi civilizații care au refuzat portretul ca fiind "figură preluată din natură" (ca arta greacă atât arhaică cât și clasică). Prezența sau absența portretului fisiognomic în anumite civilizații (care deși aveau mijloace artistice suficiente să poată realiza portretul) nu este o simplă problemă de gust față de o altă formă artistică, dar pentru că intră în joc anumite condiții mintale și ideologice care se reflectă în dezvoltarea acelor culturi și în condițiile societății în care viețuiesc și creează artiștii.
Când artistul creează un portret al lui însuși sau a ei însăși, se numește un autoportret.
