Polinezia (greacă πολύ poly - mult; νῆσοι nēsoi - insule) este denumirea folosită prima dată de Charles de Brosses în 1756 si se referă la un teritoriu întins de 50 milioane km² din Pacificul de est, presărată cu numeroase insule.
Date geografice
Polinezia cuprinde un număr de peste 1000 de insule și grupuri de insule, teritoriul se întinde de la insulele Hawaii, situate în nord, până la Noua Zeelandă în sud-vest, și în sud-est până la insula Paștelui (Chile). Granița de vest a Polineziei este limitată de insulele Glibert (Micronezia) și Tuvalu. Suprafața totală a insulelor polineziene atinge cifra de 294.000 km², din care numai Noua Zeelandă are 270.534 kmA². Depărtarea dintre unele insule sau grupe de insule ating în mod frecvent mai multe mii de kilometri. Caratecistica acestei regiuni de pe glob sunt teritoriile uriașe de apă. O altă trăsătură comună a Polineziei este originea insulelor care cu excepția Noii Zeelande au făcut parte din continentul Antarctic, și că au o serie de vulcani activi, vulcani care în perioada ultimei glaciațiuni au fost vulcani submarini. Unii dintre acești vulcani se aflau la adâncimi mai mici sau peste 100 de m, ceea ce a favorizat dezvoltarea recifelor de corali și formarea de insule. Prin încălzirea globală a pământului, care duce la scăderea nivelului oceanelor, se periclitează existența bancurilor de corali. În timpul furtunilor intense, apa mării inundă teritorii insulare, care duce la reducerea rezervelor de apă potabilă și periclitarea plantelor, prin crestearea salinității apei de pe insule.
