O orchestră simfonică este un ansamblu muzical instrumental de mari dimensiuni. Înțelesul cel mai răspândit al termenului este afiliat culturii europene, făcând referire la o instituție născută în acest spațiu în secolele XVII–XVIII. Ea s-a extins mai apoi în întreaga lume, ca parte a influenței culturii vest-europene.
Muzicologul american Neal Zaslaw remarcă un număr de aspecte definitorii pentru orchestra de tip european, începând din secolul al XVIII-lea (v. secțiunea Lectură suplimentară):
fundamentul orchestrei este reprezentat de instrumentele cu coarde și arcuș din familia viorii (vioară, violă, violoncel și contrabas)
aceste instrumente cu coarde sunt organizate în partide (ai căror membri cântă la unison), astfel încât coardele înalte să fie mai multe la număr decât cele grave
instrumentele de suflat din lemn, cele din alamă și percuțiile apar în configurații diferite, în funcție de epocă, spațiu și repertoriu
orchestrele unei epoci, aparținând de același spațiu și de același repertoriu, își uniformizează configurația instrumentală pentru a facilita migrarea repertoriului de la un ansamblu la altul
majoritatea orchestrelor sunt instituții cu un personal stabil, folosesc un calendar al repetițiilor și concertelor și dispun de o structură de administrare și un buget propriu
unisonul dintre instrumente obligă la alegerea unor interpreți cu o bună pregătire muzicală – în special pentru citirea de partituri
coordonarea orchestrei se face de către un interpret anume – primul violonist sau claviaturistul (clavecin, pian) ansamblului în secolele XVII–XVIII și dirijorul de la începutul secolului al XIX-lea.
