Principial, construcția riglei de calcul se bazează pe utilizarea grafică a proprietăților logaritmilor.
Scara logaritmică ce stă la baza construcției riglei de calcul, a fost inventată de Edmund Gunter, în 1623.
În 1632, William Oughtred a introdus o perfecționare radicală, utilizând două scări gradate identice care alunecau una în lungul celeilalte, iar Seth Partridge i-a dat în 1662 forma actuală.
Rigla de calcul este alcătuită dintr-o riglă fixă pe care se marchează două scări logaritmice, dintr-o riglă mobilă (rigletă) care culisează într-un șanț al riglei fixe, având și acesta două scări logaritmice și dintr-un cursor cu 1 - 3 fire reticulare care ușurează aprecierea fracțiunilor de diviziuni. Principiul de funcționare se bazează pe folosirea segmentelor proporționale cu logaritmii numerelor de la 1 la 10, sau cu logaritmii unor funcții transcendente, care fiind marcați pe scări paralele, permit înlocuirea anumitor operații prin adunare sau scădere de segmente.
După felul scărilor de calcul gradate, riglele de calcul pot fi:
- de uz general, prevăzute cu scări destinate calculelor tehnice generale;
- de uz special, prevăzute cu scări destinate numai calculelor în anumite domenii: electrotehnică, construcții, teoria așchierii metalelor, navigație, comerț, topografie etc.
După forma secțiunii transversale, aceste rigle de calcul se execută în două tipuri:
- trapezoidale;
- dreptunghiulare.
În funcție de lungimea divizată a scărilor, riglele de calcul de uz general se execută în șase mărimi: 100, 125, 250, 500, 1000 și 1250 mm. Cu cât lungimea scărilor riglei este mai mare, cu atât gradul de precizie al operațiilor efectuate cu ajutorul acesteia este mai mare dar și manevrarea sa este mai greoaie.
