Conștiența desemnează o stare corticală particulară, caracterizată printr-o sensibilitate specială, individuală, la stimuli interni sau externi, marcând o conștientizare a persoanei proprii și a mediului ambiant. Conștiența reprezintă un aspect al funcționării creierului, este deci un fenomen nervos, propriu organismelor posesoare de sistem nervos central bine dezvoltat, devenind progresiv mai complexă pe măsura dezvoltării filogenetice și atingând gradul maxim la om odată cu apariția limbajului – fenomen esențial, care a contribuit la dezvoltarea ei.
Clasificarea conștienței
Conștiența se poate clasifica în:
conștiența elementară, care asigură nivelul de veghe, de vigilență, de prezență temporo-spațială (al cărei substrat neurofiziologic este prezent atât la om, cât și la animale);
conștiența operațional-logică în care procesele intelectuale, perceptuale și de gândire au coerență și reflectă realitatea în mod real;
conștiența axiologică, de opțiune pentru anumite valori în funcție de criteriile sociale.Conștiența presupune percepție (reflectarea în SNC a evenimentelor din lumea înconjurătoare), memorie (un stocaj și destocaj continuu de informații asupra evenimentelor interne sau externe), integrare gnostică, atenție, activitate volițională, afectivitate etc. Nivelul conștiinței depinde de nivelul de excitabilitate cerebrală, impunând sistemului nervos inițial starea de veghe.
Prin urmare, conștiența desemnează funcția de sinteză integrativă a întregului sistem nervos, care pe fundalul stării de veghe, integrează mesajele parvenite prin aferențele senzitivo-senzoriale din mediul extern sau intern al organismului.
Aspecte morfo-funcționale
Conștiența implică existența și funcționarea unui complex de sisteme aferente senzitivo-senzoriale și a unor centri coordonatori, flexibili funcțional, care înregistrează, transformă în mesaj și coordonează efectele stimulilor. La nivelul centrilor mesajele capătă o anumită semnificație, sunt integrate, iar răspunsurile sunt ulterior îndreptate pe căi eferente.
Există patru formațiuni nervoase importante responsabile de activarea și de trezirea corticală, respectiv de întreținerea stării de veghe:
formația reticulară a trunchului cerebral (îndeosebi din mezencefal, constituind sistemul activator ascendent (SAA), care deține rol fundamental în menținerea stării de veghe, fără de care discriminările senzitivo-senzoriale, ca și efectele eferente adecvate, ar fi imposibile;
talamusul nespecific, cuprinzând sistemul de proiecție difuz talamic (S.P.D.T.);
hipotalamusul posterior care ca și S.P.D.T. face parte de asemenea din formația reticulară;
scoarța cerebrală și, în special allocortexul, rinencefalul, sistemul limbic, cornul Ammon, hipocampul și amigdala.Sistemele de conducere a excitanților către cortexul cerebral se subdivizează în:
sistemul specific, ale cărui căi primesc impulsuri nervoase numai de la un anumit tip de receptori specializați, conducându-le ulterior pe căi pansinaptice, cu viteză mare și proiectându-le în mod localizat pe ariile corticale specializate ale analizatorului respectiv;
un sistem nespecific, din care face parte și formația reticulară pe ai cărei neuroni converg impulsuri care insinuează informații multisenzoriale și care sunt conduse pe căi multisinaptice cu viteză mai mică și sunt proiectate difuz pe întreg cortexul.Fluxul continuu al impulsurilor reticulare ascendente menține o depolarizare a neuronilor cerebrali și această depolarizare subliminară, care pune scoarța în stare de veghe sau de alertă, facilitează acțiunea impulsurilor senzoriale și asociative specifice.
Un nivel normal al conștiinței este funcție de activare a emisferelor cerebrale de grupele neuronale, având sediul la nivelul S.R.A. din trunchiul cerebral. Toate aceste elemente, precum și interconecsiunile lor trebuie să rămână intacte pentru ca starea de conștiință să fie normală.
