Funcțiile esențiale ale caricaturii sunt de a destinde, de a amuza și a atrage atenția, dar și de a echilibra estetica vizuală a oricărei pagini tipărite și, nu în ultimă instanță, de a ilumina prin relevanță. O caricatură reușită poate avea o țintă directă și poate fi mai elocventă decât multe alte mijloace vizuale sau auditive complexe și/sau sofisticate. Caricatura de calitate esențializează într-o singură formă vizuală ceea ce nu poate fi rostit de numeroase cuvinte sau discursuri întregi.
Caricatura este o reprezentare intenționat amplificată sau deformată, de obicei grotescă, prin exagerarea unor trăsături caracteristice ale înfățișării fizice sau ale caracterului unei persoane (chip, trup, caracteristici morale sau psihice), sau a unei situații. Având variate modalități de expresie, după țelul pe care îl vizează (șarjă amicală, umoristică, satirică, critică, atragerea atenției), caricatura se realizează cu mijloace grafice diferite, în creion, în peniță sau chiar în acuarelă sau guașă, respectiv mai rar în pictură sau sculptură.
Prezentă în arta figurativă a tuturor popoarelor și a tuturor timpurilor, începuturile sale se plasează probabil în antichitatea veche, fiind atestată de desenele pe papirus sau de parodiile scenelor mitologice de pe vasele grecești. Prima datare, pe care o cunoaștem, a unei astfel de notații ironice datează cu circa 7.000 de ani în urmă, pe un papirus egiptean. Imaginea reprezintă o orchestră zoologică, cu un leu ce cântă la liră, un măgar la harpă, o maimuță la un fluier și un crocodil la un flaut. Acest veritabil cvartet cameral, poate desigur interpreta o piesă compusă de un bou.
