Arhitectura clasică derivă de la arhitectura Greciei Antice și cea a Romei Antice. Odată cu prăbușirea părții de vest a Imperiului Roman, tradițiile arhitecturale ale Imperiului Roman au încetat să mai fie practicate în mari părți din Vestul Europei. În Imperiul Bizantin, modurile antice de construire au continuat, dar relativ curând s-au dezvoltat într-un stil bizantin distinct.
Clasicismul a fost o mișcare de largă întindere în arhitectură, pictură și alte arte vizuale care a început în anii 1760, a atins apogeul între anii 1780-1790 și a durat până în anii 1840-1850.
Acest curent a răsărit în mare parte ca o reacție împotriva rămășițelor stilului Baroc și senzualului și frivolului stil decorativ Rococo, care a dominat arta europeana începând cu anii 1720. Dar un și mai profund stimul a fost un reînnoit și profund studiu științific manifestat fața de antichitatea clasică ce a răsărit în Secolul 18. Interesul pentru clasicism a fost declanșat de descoperirile arheologice, în particular explorarea și excavațiile orașelor romane îngropate de la Herculaneum și Pompeii (excavații ce au început în 1738, respectiv 1748), iar începând cu a doua decadă a secolului al XVIII-lea, un număr însemnat de publicații influente au inclus în paginile lor imagini ale monumentelor romane și a altor antichități, care au trezit rapid interesul fața de trecutul clasic. Noua înțelegere a lucrurilor desprinsă din descoperiri și publicații au permis pentru prima oară cărturarilor europeni să discerne perioade distincte și separate în arta Greco-romană iar acest nou simț al pluralității stilurilor antice le-a înlocuit pe cel vechi, cel al venerării artei romane și a încurajat un real interes pentru purele antichități grecești.
Cărturarul german Johann Joachim Winckelmann vedea în sculptura greacă „o simplitate nobilă și o tăcută grandoare” și a făcut un apel către artiști să imite arta greaca.
