Scufundare - puzzle-uri online

Scufundarea subacvatică reprezintă acțiunea de pătrundere sau intrare a omului sub apă. În funcție de adâncime, scop, echipament etc, există mai multe metode de scufundare și anume: scufundare sportivă individuală (scufundare liberă (în apnee)), scufundare cu aparat autonom de respirat sub apă) și scufundare profesională (scufundare cu alimentare de la suprafață, scufundare cu submersibilul lock-in/lock-out, scufundare în saturație).

Amatori și adepți ai scufundării subacvatice sunt din ce în ce mai mulți. Atrași de o lume în întregime nouă, bogată în culori și populată de viețuitoare în general nepericuloase, aceștia descoperă senzațiile specifice imponderabilității cunoscute doar de astronauți.

Scurtă istorie a scufundării

Din motive alimentare, sau atras de prețul ridicat al mărgeanului, al mărgăritarelor, al bureților sau al chihlimbarului, sau din dorința de a recupera încărcături scufundate, omul a căutat încă din Antichitate să pătrundă sub mare. În Imperiul Roman, exista breasla urinatorilor, scafandri profesioniști specializați în recuperarea încărcăturii epavelor scufundate la mai puțin de 10 m adâncime. Aceștia se scufundau din bărci manevrate de ucenicii lor, goi, lestați cu pietroaie (care se mai găsesc și acum acolo unde au muncit), și legau obiectele de recuperat (în general amfore) cu parâme pe care ucenicii lor le trăgeau sus.

Cele mai vechi relatări despre scufundarea omului în mare cu unelte anume concepute pentru aceasta, se găsesc în epizodul din epopeea lui Alexandru cel Mare, conform căruia acesta s-a scufundat câtva timp sub apă într-un cheson de scufundare din lemn numit Colympha (în unele traduceri este scris "butoi") prevăzut cu hublouri de cristal prin care a observat viata submarină; aceste chesoane fiind construite, cu trei veacuri înaintea erei noastre, pentru lucrările portuare și pentru ranfluare. În Imperiul Bizantin, apoi în Marea Britanie și Olanda, apar încă din Evul Mediu, pe lângă chesoane, primele costume de scafandru din piele, cu plumbi la glezne și tub de respirat ; acestea permiteau lucrări la cel mult 2,5 m adâncime și în apă limpede, în lipsa aerului comprimat și a ochelarilor de înot.

Abia în secolul XIX apar ochelarii de înot, folosiți de scafandrii goi culegători de bureți sau de stridii perliere, în apele calde, și costumele de scafandri grei, din cauciuc, cu cizme de plumb și căști, care erau alimentați cu aer comprimat de la suprafață, mulțumită unui compresor sau pompă (primele erau învârtite cu mâna).